„Alexandru Lăpuşneanu, după cum s-a observat uneori, este propriu-zis o dramă în mai multe acte, în care un conflict primitiv se rezolvă printr-o catastrofă. Povestirea nu apare, în desfăşurarea acţiunii menţinută tot timpul sub ochii noştri, decât cu rolul şi aproape cu dimensiunile pe care le au într-o compoziţie dramatică. De aceea, atunci când revenim de la naraţiunile scriitorului la scenele dialogate avem impresia de a trece de la auxiliar la esenţial, de la articulaţiile cu valoare artistică redusă pe planul viu al creaţiei.“ (Tudor Vianu)