Conceput in maniera initiata de Durrell la finalul anilor ’50, cind personajele isi pasau rolul evocarii din perspectiva proprie, romanul lui Balaita creioneaza in plus tipologii rafinate, lanseaza intrebari si nelinisti vitale, autorul intrind in mecanismul nebuniei, al intimplarii si al fabulosului. Lumea pare sa se reconstruiasca pe fundalul unui tirg cenusiu, viata si moartea isi confunda limitele, iar cuvintul (care cindva dadea viata) isi redimensioneaza virtutile. Ceea ce pare o gluma – prezicerea aparent ludica de catre Antipa a mortii celorlalti – se dovedeste inceputul profetiei absolute, al propriei iesiri din lume.

„Acest tirg cenusiu, intrucit reprezinta si locul unde isi duce existenta sa mai mult decit reala eroul parabolei, are sansa de a deveni inca o data frumos, nu prin viata mai mult sau mai putin banala a locuitorilor sai, ci prin cuvintul care descopera nebunia de dincolo de ea. Fiindca Lumea in doua zile este, fara indoiala, una dintre putinele carti contemporane de proza in care autorul a descoperit cuvintul.” (Ileana Malancioiu)