„Întreg amarul fiinţării se evaporă la ideea că oricând e în putinţa noastră să-l curmăm, că ascundem în noi înşine imensa libertate a absenţei noastre şi că ne putem răscumpăra căderea în dureri sterpe sau în banalitate prin genialitatea negativă a sinuciderii. De n-am fi în stare să ne închipuim – şi să ne consolăm astfel – prilejul prin care ne-am face seama, actul infinit al liberării de sine, vieţuirea n-ar avea nici o scăpare din ea însăşi, iar ocna respiraţiei nici o bănuială de văzduh. Dar această idee face din fiecare dintre noi un stăpân, fără a fi totuşi slugi fiindcă n-o trecem în fapt. Să fie oare că adevăratele sinucideri sunt acelea ce nu se consumă? Având reţeta sigură a răului şi a-l purta totuşi mai departe...“ (CIORAN)